Fotografia este un mod de a documenta realitatea sau de a o reinventa? Unde crezi că se află granița dintre cele două?

E foarte greu de spus cât de reală e realitatea fotografiată. Sigur, elimin din discuție orice alterare artificială ulterioară a imaginii (orice formă de retuș) și mă rezum la ceea ce este fotografia de fapt, un desen cu lumină, o amprentă a luminii focalizată pe un material fotosensibil. Chiar și în acest caz, realitatea e o chestiune discutabilă. Sunt mai multe lucruri pe care trebuie să le luăm în calcul, iar cel mai important dintre ele este recadrarea. Orice fotograf, orice aparat de fotografiat recadrează realitatea, asta înseamnă că alege să arate doar o parte a ei și nu toată, în întregime. Poate că pentru „adevăr” contează și ce s-a întâmplat în afara cadrului, în stânga, în dreapta sau în spatele fotografului. Decuparea aceasta a realității nu mai poate fi neapărat considerată un adevăr incontestabil. Apoi, aparatul de fotografiat nu se declanșează de unul singur, ci este declanșat de fotograf, care face asta apelând la criterii, convingeri și valori proprii. Așadar, nu e vorba doar de o recadrare a realității, ci și realizarea acestui lucru de către o persoană care, oricât ar încerca, nu poate fi obiectivă. De asemenea, prezența aparatului de fotografiat și a fotografului în sine într-un anumit mediu poate schimba „realitatea” acestuia, adică fotograful poate altera starea de fapt a locului sau a scenei fotografiate. În ultimă instanță, dar în mai mică măsură, există și detalii tehnice, de exemplu lentilele deformează, materialele fotosensibile au o anumită capacitate de a capta întregul spectru de culori sau intensități ale luminii. Așadar, cred că e dificil să vorbim despre „realitate” sau „adevăr” la modul absolutist atunci când vine vorba despre fotografie, dar, în același timp, e unul dintre cele mai bune tool-uri pe care le avem la dispoziție pentru a înregistra aceste aspecte.

Într-o lume suprasaturată de imagini, cum îți păstrezi autenticitatea și cum îți găsești vocea artistică?

Cred că nu este vorba doar despre lumea imaginilor, ci despre lume în general. Cu alte cuvinte, întrebarea poate fi extrapolată și la „într-o lume aglomerată, cum îți păstrezi autenticitatea”, sau „într-o lume suprasaturată de texte sau cuvinte, cum îți păstrezi autenticitatea ca orator sau scriitor”. Primesc de multe ori întrebări legate de cum se poate descurca un fotograf de carieră într-o lume în care absolut oricine poate avea acces și chiar deține un aparat de fotografiat, iar răspunsul meu este mai mereu același: așa cum se descurcă și un cântăreț într-o lume în care oricine are acces la voce, așa cum se descurcă un scriitor într-o lume în care un pix, stilou sau creion există în mâinile oricui, așa cum se descurcă orice orator într-o lume în care oricine are acces la cuvânt. Dacă există cântăreți care pot umple stadioane, în măsura în care oricine ar putea cânta, așa se poate întâmpla și în fotografie; performerii pot exista indiferent cât de facil este accesul la aparatura foto și indiferent de cât de mult suntem înconjurați de imagini. Concret, cum să faci asta nu știu, nu există rețete, e vorba de viață în sine. Cred că până la urmă „viața” e cheia. Un fotograf bun astăzi nu este doar un bun mânuitor al tehnicii foto, ci un foarte înțelept filozof, un foarte fin psiholog, un om cu o cultură vastă, variată, încât să înțeleagă și să documenteze spectacolul acesta fabulos numit „viață”.

Care este cea mai profundă emoție pe care ai surprins-o într-o fotografie și ce ai simțit în acel moment?

E dificil de spus pentru că emoția nu stă niciodată într-o fotografie, ci în privitor. E foarte posibil să fi surprins emoții pe care nici măcar eu nu le-am înțeles pe deplin, dar ele au fost „decriptate” de către un anumit tip de public. Asta se întâmplă în orice artă. Orice pictură e doar o pată de ulei pe o pânză, orice sculptură e doar o piatră cioplită, orice fotografie e doar o sumă de pixeli adunată. Tot ce ține de emoție se află mai degrabă la privitor. Sigur că ea există și la autor, pentru că asta determină intenția lui de a crea, dar sunt convins că adevărata emoție se află pe partea cealaltă, la public. Cu alte cuvinte, publicul se deschide în fața operei și nu invers. Ține foarte mult și de calitatea publicului, de cultura generală, de sistemul de valori al acestuia, de capacitatea de a decripta mesaje și înțelesuri. Arta nu are nicio valoare per se, ea este întotdeauna dată de către public. Revenind la întrebarea ta, nu aș ști să îți răspund. Aș presupune că am surprins tot spectrul de emoții în fotografiile mele, dar doar unele au fost înțelese așa.

Spui adesea că fotografia nu este doar despre tehnică, ci și despre poveste. Ce povești îți place cel mai mult să spui prin munca ta?

Atunci când vine vorba de căutările mele personale, unde nu există un client, un brief și un business de bifat, sunt destul de pasionat de spectacolul vieții. Nu sunt axat pe un anumit tip de poveste, ci pe viață în general. Poate că îmi plac poveștile despre oameni, oarecum firesc pentru că sunt un fotograf de portret, cred că asta mă atrage mai mult, să descopăr vieți fascinante sau să descopăr locuri în care viața se manifestă în cel mai interesant mod posibil.

Timpul este un element-cheie în fotografie. Cum vezi relația dintre memorie, fotografie și efemeritatea momentului?

Uneori, cu rezervele despre „realitate” și „adevăr” exprimate în prima ta întrebare, aș spune că fotografiile, mai ales cele de arhivă, reprezintă ferestre către lumi care nu mai pot fi accesate altfel. Din arhive știm că viața evoluează destul de repede, știm că lucruri existente acum nu mai mult de 50 de ani pot fi dispărute în totalitate astăzi, dar aici intervine fotografia (sau orice metodă de înregistrare foto, video, audio), care are capacitatea de a ne lăsa să ne reamintim trecutul, atât din punct de vedere fizic, cât și emoțional. De altfel, se și spune despre anumite situații că ele nu au „existat” dacă nu au fost fotografiate, lucru care într-o anumită măsură poate fi adevărat, în sensul că sunt multe detalii ale istoriei care au rămas doar niște enigme neelucidate în lipsa unor forme de documentare.

Există o fotografie pe care ai făcut-o și care te-a schimbat ca om? Dacă da, care este povestea din spatele ei?

Nu cred că există o fotografie atât de puternică; sunt convins că nu am făcut-o încă. Sigur, fotografia mi-a schimbat și îmi schimbă viața în fiecare zi, dar cred că se întâmplă cu pași mici, cu zeci sau sute de imagini, nu cu una singură. Nu îmi dau seama dacă voi face vreodată o fotografie atât de puternică, nu știu dacă mai există contextul, dar vom vedea, mai vorbim încă o dată atunci când voi considera că se întâmplă. În altă ordine de idei, poate că există deja o astfel de fotografie în arhiva mea, dar nu sunt eu în stare să o văd, să o „descopăr”. Poate că nici nu e atributul meu să fac o astfel de descoperire, așa cum des am observat studiind carierele unor mari fotografi. De cele mai multe ori nu e prerogativa fotografului să decidă care este cea mai importantă, cea mai relevantă fotografie a lui, ci este o prerogativă a publicului, a curatorilor sau a istoricilor de artă.

Arta are puterea de a influența percepția oamenilor asupra lumii. Ce crezi că spune munca ta despre societatea contemporană?

Eu aș vrea să spună „real” și „autentic”, aș vrea să cred că am capacitatea asta de a surprinde și de a documenta, așa cum îți spuneam și într-o întrebare anterioară, spectacolul acesta fabulos pe care îl numim „viață”. Sunt în mod deosebit interesat de viața din imediata mea apropiere, așa cum se manifestă ea lângă mine, în jurul meu, la un metru de mine, etc.

Ce înseamnă „frumusețea” pentru tine? Crezi că fotografia ar trebui să o evidențieze sau să o redefinească?

Frumusețea, fiind unul dintre conceptele „primordiale”, nu poate fi definită. Nu poți defini nici urâțenia, nu ai cum să definești nici ce este arta, viața, fericirea, binele sau răul sau altele care țin de nivelul acesta primordial. Toate aspectele acestea au o dinamică absolut continuă și e foarte firesc să fie așa. De exemplu, aș tinde să cred că pentru mine frumusețea ține mai mult de autenticitate, asumare, complexitate intelectuală și mai puțin de fizic, dar asta nu înseamnă neapărat că nu sunt impresionat de o femeie pe care o pot considera frumoasă, atunci când o întâlnesc întâmplător pe stradă. Nu am o definiție a frumuseții, dar e foarte interesant că știu când se întâmplă, știu când o întâlnesc, chiar dacă îmi e aproape imposibil să o explic în cuvinte.

Dacă ar trebui să renunți la fotografie mâine, ce ai face în continuare pentru a-ți exprima viziunea asupra lumii?

Cred că m-aș duce tot într-o formă de fotografie, dar fără aparat de fotografiat, în sensul că aș încerca mereu să surprind imagini, chiar dacă numai în imaginația mea. Cred că sunt foarte multe mijloace prin care aș putea observa și înregistra spectacolul vieții de care sunt foarte interesat.

Cum îți dorești să fie văzute imaginile tale peste 50 de ani? Care vrei să fie moștenirea ta artistică?

Aș vrea să fi avut capacitatea de a lăsa, așa cum spuneam mai sus, ferestre relevante către o lume care probabil nu va mai exista. Îmi place să cred că din fotografiile mele, atunci când un specialist va fi interesat de ele, va fi ușor de observat cum trăiam, cum trăiau oamenii din jurul meu, ce repere culturale existau, ce reprezenta „valoros” pentru semenii mei.

Notă editorială: Interviu realizat prin corespondență electronică. Publicarea a fost făcută cu acordul ambelor părți. Artistul a ales și a aprobat cele trei fotografii ce vor însoți acest material.

Instagram Alex Galmeanu